și când zâmbea... of Doamne!
luna în mâini pe'n serat o ținea
și îi spuneam iubiri cu voce tare
dar inimă ei tot nu credea
nu auzea iubirea
nu vroia ceva
și caută în lume
și parcă nu vedea
că nu găsea în mine fericirea ei
că nu de mine leagă, nu de mine fugea,
ci'n inima'i rănită,
timp de vindecare să'și dea
și la sfârșit de zi,
să audă vocea mea...
să creda că doar zâmbetul
mi'a schimbat lumea
și când se lasă dorul...
să creadă tot în ea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu