De ce?
Singura intrebare care ne misca spre cunoastere. Pe cat de simpla pe atat de complicata. Avem oare aceasta intrebare intiparita in ADN sau ne'a fost data de educatia primita de'a lungul anilor?
Cand ma uit in jur vad o mare incertitudine... o mare de nesiguranta si putine raspunsuri la multe "de ce-uri".
Am impresia ca suntem doar niste copii care incearca sa isi explice, fiecare dupa posibilitati, acest "de ce?" rudimentar...
Oamenii de Stiinta analizeaza intr'un fel sau altul diverse teorii pe care apoi le propun ca fiind valide. Nu am inteles niciodata cum o serie de teste limitate pot aduce la lumina un adevar fundamental.
Parerea mea este ca nu poti spune nimic despre orice pana nu il vezi din toate perspectivele si nici atunci nu ai toata informatia necesara.
Suntem doar observatori iar unghiul din care privim influenteaza intotdeauna rezultatul concluziei la care se ajunge intr'un timp relativ scurt.
Sa nu intru in prea multe amanunte si sa discut general si vag cum imi place, am ajuns la parerea (inca nu am concluzionat) ca totul in jur este pe dos, ca nimeni nu stie exact ce face si ca ne miscam dintr'o enertie impusa de o stare latenta a societatii care ne face docili si din ce in ce mai alienatie de natura fiecaruia.
Aceasta natura individuala ne este data de puterea gandurilor si actiunilor pe care le facem de'a lungul timpului. Cred ca suntem individuali si intr'un tot in acelasi timp. Cred ca avem in noi, asemenea universului cunoscut acea valenta dubla pe care o hranim intr'un fel sau altul in functie de imprejurari.
Din unghiul foarte mic/mare din care vad lucrurile, in jurul meu, lumea are intiparita o ecuatie de haos pe care inca nu am reusit sa o inteleg. O simt, o vad dar nu stiu ce sa inteleg din ea...
Acest de ce ma impinge sa vad lucrurile dar nu si sa actionez. Pentru mine a trecut ceva vreme de cand nu am mai actionat cu acea sete de cunoastere, de completare a de ce-ului si asta pentru ca nu m'a miscat/motivat nimic. Toate par fara nici o noima.
Pe orice ramurica de cunoastere as incerca o aprofundare, vad cum se termina si la final nu ajung decat cu sentimentul ca este dar nu si de ce. Poate nici nu trebuie sa aflu ce simte piatra si nici nu stiu exact cum sa o intreb. O alta perspectiva ma va ajuta...
Cand privesc in jur, cateodata, ma gandesc de ce gandesc... de ce m'am indepartat de natura simpla si animalica pe care o am fara nici un dubiu in mine.
Ratiune sau simtire?
Aceste doua cuvinte din ying si yang-ul meu ma fac sa ma minunez si sa ma intristez in acelasi timp de tot ceea ce ma inconjoara. Apreciez frumos si resping uratul. Un gest normal de altfel pe care nu il rationalizez ci il simt. Cand spun ca simt, ma gandesc la prima reactie care o am in jurul a fiecarui lucru sau intamplare. Primul instinct care ma face sa plac sau nu ceva...
De'a lungul anilor am invatat cu totii sa rationalizam lumea inconjuratoare si sa simtim doar daca ratiunea ne da permisiunea. Contrar instinctului facem deseori greseala (sau nu) de a asculta aceasta ratiune care ne poarta nu intotdeauna unde ne'am fi dorit cand am primit impulsul instinctului.
Ochiul ce nu vrea sa vada, nu lasa inima sa simta...
Nu stiu de ce am zis vorba asta dar ma intriga... probabil tot de perspectiva ma leg cand incerc sa rationalizez/simt tot ceea ce'mi este in jur. Acest sentiment de pierdut care ma cuprinde deseori este ca nu mai stiu ce sa simt sau sa gandesc despre tot pentru ca totul are si nu are inteles in acelasi timp.
Daca incerc sa rationalizez orice, cu atat ma indepartez de simtire si comit astfel o crima impotriva ei. Imi pierd simturile si devin imun pretinzand ca ratiunea este mai presus de aceasta gandire.
Daca incerc opusul si pun simtirea mai presus de ratiune, crima impotriva ratiunii devine cu atat mai apasatoare fiind trecuta prin perspectiva si filtrul simtirii.
Pesimist vorbind, oricum as intoarce aceasta fateta a monedei, nu reusesc sa indeplinesc misiunea.
Optimist...
Revenind...
Gandirea, am mai spus'o, este un mare avantaj/dezavantaj
Te poate urca pe culmi nebanuite dar in acelasi timp, intr'o fractiune de legatura intre doi neuroni, te poate arunca in haul fetei opuse a monedei. De multe ori nici nu ne dam seama cand se face aceasta trecere subita.
Suntem un graunte de praf la baza muntelui cunoasterii si nici nu stim ca suntem acolo...
Am fost candva purtati de vant la o distanta de punctul initial dar mai avem mult pana in varf. Bineinteles, ramane valabila intrebarea.. de ce? de ce sa ajungem in varf? pana la urma daca suntem purtati de acest vant metaforic... care este samanta care ne incolteste in gand cand ne dorim aceasta ascensiune catre varf?
Am fost proiectati/creati sa ce?
Proiectare merge pe ideea de a ne dezvolta independent plecand de la starea initiala de a fi (in cazul nostru oameni/fiinte/energie) si de a ajunge la o infinitate de posibilitati, limitati fiind bineinteles de gradul initial de proiectare. Ceea ce vreau sa spun este ca daca am fost proiectati, maiestria sau decadenta noastra nu este decat in sursa fiintei noastre, intiparita intr'un cod care face o metamorfoza in timp pentru a indeplini rolul dat de inginerul codului.
Creatia presupune putina magie, mister pe care trebuie sa il atribuim celui ce ne'a creat pentru a indeplini rolul acestuia. Similar cu ceea ce se intampla in cazul proiectarii, rolul nostru este atribuit din start si predefinit ca punct de plecare. Daca avem sau nu liberul arbitru ramane de vazut intr'o alta perspectiva.
Daca apartinem unui loc este din simplul fapt ca suntem (acolo). Oare ne intrebam de ce doar pentru ca suntem o inginerie care poate acest lucru?
Intr'un timp relativ scurt am ajuns sa ne autoproclamam stapani sau gardieni ai acestei planete pe care o stim atat de putin si sa ne facem de cap, sa ne dam cu parerea si sa facem in mare cam ce ne taie capul.
Nu am inteles pana acum de ce suntem atat de multi degeaba, de ce ne incapatinam sa fim de dragul de a fi, cand nu ne misca nici un scop si tot ceea ce reusim sa facem este dezordine si confuzie.
De ce ne este frica de moarte cand nici macar nu stim ceea ce este? De ce facem tot ceea ce facem cand nu suntem siguri de nimic? De ce ne dam cu parerea cand nu stim nimic sigur? Eu oare de ce scriu aceste randuri?
O mare ecuatie in aceasta lume, similaritati, distinctii, paternuri, elemente izolate... o multitudine de individuale intr'un intreg ce ne depaseste coplesitor pentru a putea intelege un lucru simplu si elementar: ce trebuie sa facem?
O vorba pe care o am intiparita in minte este ca trebuie sa gandim de sapte ori si sa taiem o data.
Oare cati din savantii sau inginerii acestei lumi au mers pe aceasta idee? Ma intreb asta pentru ca dupa atata vreme inca nu intelegem ce suntem, de ce suntem si ce se intampla in jurul nostru. Cum spuneam si in randurile de mai sus, stam latenti in aceasta stare de inertie care tinde sa ne poarte de colo colo fara a indeplini vre'un scop.
Chiar daca incercam sa justificam aceasta lipsa de scop cu un marketing in sine al scopului tot nu ii da acestuia o valoare absoluta ci o alta valoare imaginara pe care ne place sa o atribuim lucrurilor pe care nu le intelegem.
Nu incerc sa imi dau cu parerea in nimic. Pana si aceste randuri sunt decat cateva ganduri scoase din minte si asezate pentru a nu uita simtirea pe care o am in ratiunea de acum. Nu stiu sa le dau vreo valoare pentru ca nu am notiunea de valoare absoluta in mine.. Asadar... intrerup si acest rand de idei cu finalul/inceputul incert
De ce?...
