A trecut ceva timp de cand nu am mai scris ceva... asta pentru ca, probabil, am fost prins in vraja intrebarilor la care tot cautam raspuns...
Dupa multe intrebari si multe intamplari... mi'am pus degetele inapoi la treaba si incropesc cateva randuri pe care, o sa vreau in timp sa le recitesc...
Nu mi'am raspuns la tot si sunt sigur ca nu am terminat sa'mi pun toate intrebarile la care vreau raspuns. Ceea ce stiu este ca pentru o vreme am sa pun pauza intrebarilor si raspunsurilor si voi avea o alta perspectiva asupra timpului pe care il am la indemana.
Daca e mult sau putin este oricum irelevant din moment ce timpul, la fel ca toate celelalte, este relativ.
M'am oprit asadar asupra perspectivei. Mi'am format parerea asta cum ca totul se leaga de perspectiva si, din moment ce totul trece prin aceasta prisma, mi'am concentrat atentia asupra ei si mi'am permis o analiza din punctul meu de vedere... pana la urma... este perspectiva din care eu vad lucrurile.
Viata nu mi'a fost intotdeauna usoara dar nici nu s'a dovedit a fi foarte grea. Am trecut prin toate intamplarile vietii mele cu intrebarile aferente, cu raspunsurile primite si cu lectiile invatate. Am trecut prin multe... si acum ca trag o linie a recapitularii, vad ca totul tine de felul in care privesti lucrurile.
Am contrazis fiecare idee de la bun inceput, am renegat fiecare indrumare sau indoctrinare pe care altii mi'o serveau ca adevar existential si acum ca ma gandesc mai bine... bine am facut!
Traim in capsoarele noastre... Fiecare din noi isi contureaza lumea in care traieste; cu fiecare gand, cu fiecare actiune - si tragem ponoasele dupa o lege universala care ne guverneaza pe toti... aceasta ordine cosmica nu are favoriti si nici nu face compromisuri... este si atat.
Nici un copil nu este de acord cu pedeapsa pe care o primeste pentru ca de multe ori aceasta nu ne este explicata pe de'a'ntregul iar rasplata nu este pusa niciodata sub semnul intrebarii pentru ca este un lucru pozitiv...
Avem tendinta de a face orice este necesar pentru a ne justifica greseala, mai putin recunoasterea ei.
Poate asa sunt menite toate si au si greselile rolul lor, poate ne'am abatut de mult de la o lume la care doar visam si traim aici pentru ca simtim ca nu mai putem face nimic altceva... dar, daca stau sa privesc dintr'o alta perspectiva... observ ca totul este asa cum nu ar trebui sa fie, ca totul ni se duce de sub picioare cat ai clipi si poate ar fi timpul, relativ vorbind, sa ne asumam cu totii particica de vina pe care o avem in harababura asta pe care o numim viata.
Pana in momentul in care ajungem sa fim fericiti, ar trebui ca cineva sa ne spuna totusi ce este aceasta fericire pe care o ravnim cu totii... de multe ori o urmarim pe cea care nu ne apartine si odata ajunsi acolo, vazand ca nu ne implineste, fugim disperati catre urmatoarea fericire si tot asa pana in momentul in care nimic nu mai are vre'un rost...
Sunt in punctul asta din viata in care imi place sa cred ca am gasit o cheie care imi deschide usa pe care am crezut ca nu o voi deschide niciodata. Nu o vad ca pe o fericire ci ca pe un echilibru cu care ma voi lupta in fiecare clipa de acum inainte pentru a'l mentine.
Stiu in sinea mea ca fericirea este sa iti doresti ceea ce ai deja... sa vezi lucrurile care pana atunci iti pareau banale - intr'o alta lumina...
A stat ascuns in mine un optimist pe care nu il vedeam iesind prea curand dar cand a facut'o si'a luat elan... si de atunci incerc sa multumesc celei care l'a descatusat.
Asa ca daca ai citit pana aici si ti'ai pastrat interesul in aceste cateva randuri... fa'te comod pentru ca as mai avea cateva ganduri pe care as vrea sa ti le impartasesc...
De'a lungul timpului am schimbat felul in care vedeam lumea... eram mic si naiv, am devenit copilul curios, invatacelul dornic de fi bun la ceva si adolescentul rebel care a renegat tot in jur atunci cand am simtit ca lumea se prabuseste in jurul meu si nu intelegeam de ce.
Pe rand am trecut prin toate si privind inainte... nu pot decat sa ma bucur stiind ca vor mai fi multe prin care sa trec de acum incolo... de'or fi bune, de'or fi rele... toate's noi si vechi sunt toate.
Schimbarea nu vine deloc usor pentru nici una din partile implicate. Vedem transformarea intotdeauna ca pe o incercare de care trebuie sa trecem, un obstacol peste care trebuie sa sarim, ocolim, imbratisam... dar oare cati vad schimbarea ca pe ceva firesc?
Oricare ar fi aceasta, tindem sa credem ca nu este inca timpul ei si ne'am fi dorit intotdeauna mai mult timp de adaptare... de pregatire. Adevarul este ca suntem surprinsi de ceea ce ni se intampla si uitam ca naturalul nu tine cont de ceva universal ci de individualitatea fiecaruia.
Dupa ce esti impacat cu unicitatea personala, abia atunci te poti alatura universalului.
Fiecare om este o carte cu intamplari extraordinare pentru cei din exterior dar pentru cel ce isi scrie cartea... nu este decat o documentare a zilelor si faptelor ce i s'au petrecut.
Perspectiva apartine cititorului. Pentru cineva cu mai multe fapte decat mine i se va parea ceva banal iar pentru cel care a insumat cateva povestioare i se va parea ceva iesit din comun... cert este ca ceea ce urmeaza sa scriu iese din perspectiva mea si urmeaza a fi trecut prin ochiul tau de cititor pentru a ajunge acolo unde trebuie...
Este ciudat cum la final vezi totul limpede... alergi cu fiecare clipa petrecuta sa ajungi acolo si ca printr'o ironie bine pusa in scena, pleci cu deznodamantul abia la final... iti doresti decat sa fi stiut morala inainte pentru a'ti face viata mai usoara... ironia ironiei este ca nu este deloc asa...
Cand te decizi sa alegi o parte... atunci iti pui lentilele pe un singur unghi si pana la urmatoarea schimbare vei vedea totul din acel loc in care te'ai asezat cand ai ales. Daca acel unghi este cel potrivit sa nu... ei bine sa zicem ca este doar o alta chestiune relativa pe care ironia deja ii scrie finalul...
Asa cum toate au un inceput, vor avea si un final... si asta... doar pentru a o putea lua, din nou, de la inceput.
Asa a inceput totul...
Poate ca visele nu'mi spuneau multe la inceput... erau vise si ca orice realist nu le puteam cuprinde adevarata valoare... erau imagini obscure pe care le aveam involuntar in somn... ma trezeam cu ele in minte si ma amuzam cateodata cand nu erau decat scenarii fara noima... negarea m'a tinut in umbra in tot acest timp...
Prima seara in care visul a fost tangibil nu era una iesita din comun sau ulterioara unor evenimente marcante... s'a intamplat intr'o zi obisnuita... defapt, singurul lucru care a schimbat obisnuinta acelei zile a fost tocmai visul cu pricina...
Intotdeauna am vazut ziua ca fiind trecuta abia atunci cand ma trezeam in dimineata celei de'a doua zi. Asa stiam ca ziua precedenta se terminase... aveam dileme calendaristice dupa fiecare noapte alba si in zorii zilei, chiar inainte de somn... ma convingeam ca "ziua urmatoare" va incepe abia dupa ce ma voi trezi din somn... si pentru mine, in acea zi, exact asa a fost...
Cand m'am pus in pat, am respectat toate micile obiceiuri pe care le aveam inainte de culcare... ma asezam in pat dupa ce imi pregatisem totul pentru ziua urmatoare, dupa tabieturile din baie, dupa ce tot ceea ce imi propusesem ca vreau sa fac in aceea zi fusese bifat pe lista mea din capsor si apoi urmau toate obiceiurile legate de asezarea in culcus...
Adoptam pozitia preferata de somn, lupta - pe care o am si acum - cu perna care nu ma asculta, temperatura creata sub asternut trebuia intotdeauna reglata cu miscari bine regizate astfel incat, trecerea pe taramul viselor sa fie una placuta si cu toate astea, nici pana azi nu am inteles de ce este patul primitor numai dimineata cand nu ma dau trezit...
Dupa ce toate listele din minte le aveam bifate, ma asezam in asternut si adormeam cu gandul listelor de a doua zi... era singura modalitate a mea de a adormi... altfel, ajungeam sa prind dimineata cu ochii grei si cu dureri de cap de la numarat oi sau exasperat de mersul la baie pentru ca bausem mai mult lapte cald decat paharul recomandat.
Da... somnul a urmat intotdeauna un ritual aparte in viata mea. Era prietenul cu care ma intelegeam cel mai bine... atat de bine incat, atunci cand am dormit vreo trei zile la rand, am decis ca de atunci inainte... am sa ascult somnul in ceea ce vroia sa imi spuna.
Odata terminata ziua obisnuita, fara sa fiu anuntat de vre'un semn cu privire la ceea ce va urma, rutina si'a spus cuvantul pas cu pas pana in momentul in care am trecut in lumea pe care lumina soarelui o paraseste cu fiecare respiratie adanca...
Trecut in somnul profund nu mai apartii acestei lumi cu soare ci alteia care, intotdeauna, te va pune in mijlocul actiunii asa cum nu te vedeai vreodata... dintr'o alta lumina...
Totul incepe cum este si firesc, cu intunericul apasator... odata ajuns acolo, cumva, se va strecura o unda sonora... un fel de sunet pe care nu il intalnesti in viata de zi cu zi... un sunet specific viselor... apoi devine interesant datorita imaginilor...
Intotdeauna am visat color... desi am citit pe undeva ca oamenii viseaza alb-negru. Stiu ca visez color pentru ca am momente in care pot controla visul si focalizand detaliile vad intensitatea acelor culori...
Dupa ce deslusesc unda sonora si stiind ca nu o pot compara cu nimic, dupa ce culorile incep sa se amestece formand tot felul de obiecte si personaje, paralizat fiind de somnul profund si parca profitand de aceasta paralizie, corpul meu ma poarta usor inspre scenariul planificat... traieste cu mine toata intensitatea acestuia si la trezire ma asteapta acolo sa imi reia activitatile...
Corpul este prezent dar mintea... ei bine mintea zburda si ma duce acolo unde actiunea are loc... si odata ajuns in centrul faptelor... sunt martorul filmului in plina desfasurare...
Nu imi imaginasem niciodata o astfel de lume... totul este atat de tangibil si parca ... nu!... sigur miroase a ceva!... pana sa imi dau seama a ce miroase, sunt prins in vartejul intamplarilor straine realitatii si momentan nu pot face nimic decat sa fiu martorul imbulzelii de informatie care imi acapareaza mintea si ma transpune intr'o lume cu totul si cu totul uluitoare...
Ziua nu am vise...
------------------------------------------------------------------------------------
Era de un maro deschis cu tente ale verdelui de muschi proaspat. Lumina nu a mai avut niciodata nuanta asta si ma intrebam de ce... nu de alta dar eram obisnuit cu albul clar al realitatii...
Prin aceste doua culori, formele capatau trasaturi interesante si vedeam astfel, ceea ce in alb nu se observa... cert era ca totul se dilatase si capata forme pe care timpul si spatiul cu care eram obisnuit nu le percepea in totalitate...
Nu pot descrie exact rezonanta cu care toate interactionau in aceasta noua lume... siguranta mea era ca aceasta lege universala care avea stapanire asupra lor... o faceau sa fie... diferita... incercam sa inteleg tangibilul din jur dar totul imi parea inert... pana si culorile erau de un zgomot interzis parca realitatii...
Dupa ceva studiu... incep sa disting primele trasaturi de forma... o ceata se ridica astfel de pe ochii visului meu si incepeam sa deslusesc actiunea din jur...
Pandora nu vroia sa isi dezvaluie inca secretul... insa eu eram acolo tocmai pentru a o determina sa ma lamureasca... lumina era ciudata... imi trebuiau ca intotdeauna... raspunsuri...
Era inca in stadiul de protejare si din acest motiv, eu inca nu detineam informatia de care aveam nevoie... inevitabilul s'a produs cu cateva secunde mai tarziu cand am reusit sa ridic al doilea strat de ceata al visului si am inceput astfel sa interactionez cu formele noi conturate in jurul meu...
Atingeam curios totul si miroseam subtil decorul in timp de Pandora ma privea cu o oarecare indiferenta... in fond si la urma urmei eram acolo din dorinta mea de a'mi raspunde la ceea ce urma ca ea sa imi arate.
Stiam ca trebuie sa imi ating scopul. Era un sentiment pe care l'am purtat pe toata durata visului... parca trecuse o viata... si asa, rand pe rand, val cu val de ceata se evaporau in neant si totul in jur se limpezea... o stiam pe Pandora de o vesnicie... stiam de unde venea si unde va avea sa ajunga... stiam fiecare aspect al existentei sale pentru ca, pentru ochiul antrenat, Pandora se lasa citita de toate secretele...
Au urmat apoi cateva proiectii ale Pandorei prin care am vazut neantul fara de inceput sau sfarsit. Zambind catre mine ma facea sa am incredere in verosimilul informatiilor proaspat absorbite si priveam fascinat si cu ochi curiosi fiecare particica dezvelita in fata mea.
Am facut o pauza pentru cateva momente si am zacut in vis impietrit de uimire... s'au transformat toate in mine si energia pe care o defineam pana atunci ca suflet avea sa ma rupa de toate ingradirile de pana atunci si sa ma transpuna in eterul pe care abia il descoperisem...
Cu toate ca impietrirea mea a durat ceva, aveam sentimentul linistitor pe care mi'l aducea Pandora si ceritudinea ca am gasit raspunsul!
Privind in jur totul capata sens... formele aveau deja urme de istorie si stiam indeletnicirea fiecaruia... devenise banal conturul sau spectrul luminii maro-verzuie si dupa ce am respirat adanc, am privit catre Pandora multumit si m'am trezit...
Era una din acele dimineti cu ploaie in care puteai sa lenevesti in asternut pentru ca aveai timp sa meditezi asupra visului ce tocmai se incheiase...
Stiam deja cum va decurge ziua asa ca m'am apucat in gand de treaba in timp de corpul lenes nu a indraznit sa se ridice decat dupa ce aveam reamintita fiecare parte a visului - aranjata- la locul ei. Dupa sortare m'am ridicat incet si am revenit in dimensiunea realitatii urbane detinatoare de forme egoiste...
Pasii marunti si privirea sfioasa de printre pleoape ma indepartau de asternutul primitor catre o bucatarie relativ spatioasa... am deschis dulapul cu ceai si frigiderul pentru o lamaie... singurul aspect ramas in asteptare avea sa fie ziua pe care o aveam ordonata in minte... stiam ca o sa ma bucur de ceai...
Dupa doua cani fierbinti si o leneveala pe scaunul fara spatar, m'am indreptat spre scris. Trebuia sa trec visul in tangibil.
Nici nu stiu cum au zburdat cateva ore pe langa mine si cu spatele intepenit din cauza spatarului care lipsea cu desavarsire, m'am indreptat spre pat pentru somnul de dupaamiaza... urma sa imi completez cunostintele visului trecut cu cele din amiaza ploioasa... aveam sa descopar insa - dupa patru ore - ca ziua... nu am vise.
Ma inselasem oare in privinta limpezirii? Ziua nu se asezase intocmai planurilor mele si continuarea intrebarilor nu se putea desfasura in acea zi... fara vis, calatoria stagna o perioada... si atunci m'am gandit: cine are nevoie de intrebari din moment ce raspunsul il stie deja?
Irelevanta intrebare desi pe atunci parea logica... insa acea logica a raspunsurilor primite aveau sa capete valoarea corecta doar cu intrebarile corecte... era echilibrul ironic cu care am inceput... de ce s'ar schimba ironia pe parcurul calatoriei? Un raspuns zice ca avem nevoie de ea la final... fara ea... nu ar mai fi acelasi deznodamant.
Asadar, cu raspunsul in minte si incarcat de toate intrebarile viitoare... asteptam curios sa vina seara pentru ca toate tabieturile predecesoare noptii sa ia sfarsit si apoi aveam sa ajung acolo unde taramul se distorsiona in rezonante sonore de un verzui opac iar maroul umbrelor aveau sa'mi formeze intrebarile de care raspunsul meu avea atat de mare nevoie...
Sa ajung din nou acolo...
-----------------------------------------------------------------------------------
Prins in mrejele gandurilor paradoxale, filosofiile precedente experientei din lumea nou descoperita aveau sa se disperseze intr'o alta realitate cu care nu ma mai identificam.
Priveam in jur cotidianul cu care eram obisnuit si vedeam cat de mult am putut sa ma insel pana in acel moment in care s'a ridicat cortina...
Aveam cativa pasi inaintea celorlalti desi stateam pe loc... era ciudat sa vezi acceleratia din jurul tau iau tu, din pozitie de observator, ii poti cuprinde pe toti intr'un calcul complex si simplu in acelasi timp...
Eram in realitatea impusa, cu gandul la cea indusa... o stare de bine ma cuprindea pentru ca acum vedeam si realitatea impusa cu alte prisme de care tineam cont. Imi venea firesc acum sa vad lumini pe care altii nu le vad.
M'am oprit in parc pentru a ma ajuta cu relativitatea timpului... vroiam sa il fac sa treaca mai repede. Poate nerabdator dar in mod sigur eram prins de puterea pe care o aveam asupra perceptiei mele nou dobandite. Indoiam elementele fundamentale ale acestei realitati si totul devenea incarcat de o alta insemnatate pentru mine.
Pentru vremea petrecuta in parc imi propusesem sa imi dezvolt abilitatile mele de perceptie si sa analizez prin noua prisma datele ce imi erau oferite in jur...
Aveam informatia, ma pusesem in postul de observator, gasisem subiectii ideali si apoi toate s'au aranjat de minune... cateva calcule mai tarziu descoperisem prima intrebare a rasunsului meu: Unde m'am grabit atata timp?
-------------------------------------------------------------------------------------
Calmul nu este numai inaintea furtunii... ci si dupa ce aceasta a incetat...
