Ce este momentul? Ce’l defineşte şi în funcţie de ce îl putem raporta?
M’am trezit bine! Miroase a paie… aşteptarea mea a luat sfârşit: eram la bunica. Patul tare de scândură ma ducea cu gândul la discrepanţa confortului dintre sat şi oraş. Eram din nou, la rădăcini!
Deviaţia mă limita în lumea noua a mirosului şi pentru mine acest simţ era totul. Mirosul de brad, de lapte proaspăt şi vaca vioaie de dimineată. Apoi miroseam bălegarul...
Am reţinut toate acele izuri pentru că erau noi şi inedite. Ceea ce se contura în fiecare clipa în jur, ma fascina. Atunci am descoperit Lumea. În cap îmi roiau deja forme ale gandurilor care vor veni... pluteam în entuziastm şi adrenalină cu fiecare zi. Eram copil...
Prima excursie în pădure a fost piatra de temelie în transformarea mea... De atunci totul a căpătat o altă lungime de undă. Eram băiatul de oraş care a descoperit Paradisul. M’am teleportat într’o lume arhaică din care nu mai vroiam să plec. Am vrut să devin ţăran...
Nu întâlnisem un alt cuvânt până atunci cu o asemenea rezonanţă. Ţăran era declarat cel mai puternic cuvânt din dicţionar. Ţăranul reprezenta, în ochii mei, viaţa ideală. Parcă, din punctul meu de vedere, oamenii care trăiau aici aveau ceva special. Aveau Linişte.
O viaţă simplă şi după rânduieli absurde deformate în timp, căci s’au transmis oral. Nimic nu mă fura mai tare din lumea mea... eram atras de fiecare părticică. Mă opream să treacă vacile!
Întotdeauna, venirea turmei de vaci de la păscut, pentru mine semnifica pregătirea mesei. Se mulgea vaca, se punea laptele pentru păstrat. Se bea o parte, o parte se punea la bătut şi o altă parte pentru brânză. În tot acest timp, gospodinelor, le mai fugea câte o mana la pus de mămăligă şi mai scoteau din borcane mari carnea de porc pusă din iarna la păstrat în untură. Găinile cotcodăceau fericite şi copii alergau cu repeziciune să adune ouăle. Gustul bogat al mâncării şi aromele conturate de aerul rarefiat îmi dădeau pofta pe care nu o aveam nicicând la oraş. Mirosurile se amestecau şi ziua putea începe. Atâtea am făcut şi abia acum treceam de micul-dejun. Pe tărâmul meu de basm... timpul trecea altfel.
Cerul senin te ghida pe parcursul zilei. Te îndruma la joacă. Dacă se făcea treabă, se făcea cu zâmbetul pe buze şi toată lumea se implica. Norii pufoşi învăluiţi în aerul curat de munce căpătau forma prozaică de elemente comune, uşor identificabile. Doar mintea mea refuza să vadă forme simple. Abordam problema polilateral. Găseam similarităţi şi ne lăsam mângâiaţi de soare.
Când pielea era suficient de încinsă, ne răcoream la scăldat. Apa limpede şi rece ne trezea simţurile.
Ritualul pârâului care străbătea satul la jumătate era sublim. El delimita ţinutul în teritorii, stârnea poveşti noi şi stârnea dileme când venea Apa Mare.
Să exprimi în cuvinte o minune a naturii este ceva ce nu vreau să încerc. Mi’au rămas întipărite în minte vremile când ne strângeam imediat dupa o ploaie abundentă, cu cizme şi pe noroi, pentru a ne îndrepta spre locul de unde toată apa se putea vedea în toată puterea ei, noi fiind feriţi de pericole. Mergeam pe Pod. Abia construit, minunăţia, era mândria satului. Altfel se trecea acum dintr’o parte în alta a basmului. Până şi podul avea personalitatea lui.
Apa Mare venea cu repeziciune. Era un eveniment cu destui privitori. Omul de rând, pleca smerit capul în faţa naturii dezlănţuite... şi măturat de ape mai trecea un coteţ cu locatarul rămas pe baricadă...
După-amiaza rămânea în tonul rece şi noi, uzi şi cu imaginea porcului plutind, plecam spre casă.
În odaia bunicii nu era cald. Cu joc de glezne, fiecare făcea câte ceva, pentru ca înseratul să ne prindă pregătiţi. Aprindeam focul, curăţam cartofi şi ne schimbam în pijamale. Ne puneam în spatele sobei şi o asteptam pe bunica să termine treburile gospodăreşti de afară. Închidea găinile şi intra în bordeiul acum călduros.
La înserat, mâncam pârjoale din cartofii curăţaţi mai devreme. O felie de cartof cu sare facută pe plita încercată de timp, era introducerea bunicii în serile de poveste. Apa se auzea zdrobindu’se de ţigla de pe casă iar focul încingea plita destul cât să iasă câteva şarje de pârjoale. Ospăţul din spatele sobii aştepta cu nerăbdare momentul în care bunica începea să ne spună poveşti. Pregătea atmosfera pentru că eram toţi în casă.
Era uşor să gravez fiecare cuvânt în memorie din cauza luminii din felinar. Lampa pe gaz dădea un aer de timpuri străvechi în încăpere. Ca şoriceii la cald, stăteam toţi cand bunica începea să ne poarte într’o noua lume. Parcă ea ceruse ploaia pentru a ne băga în casă.
Într’un ţinut de basm, adormeam cu poveşti şi ne trezeam în vise.
Unde credinţa se îmbină cu magia şi bârfa satului, acolo era casa bunicii.
„Deci mortul, înainte să iasă cu maşina din curbă, a văzut pe fântâna părăsita cum stătea cea rea cu coasa... îi făcea semn cu mâna ei de oase... îi arăta spre pădure... şi după aia s’a răsturnat cu maşina. Păcat de el că era tânăr... să vi’l arăt în poze să’l pupaţi că vă era văr”...
Of! ...cât uram rudele necunoscute. Eram văr cu jumătate de sat. Mi’a povestit bunica de toţi. Îi prindeam cuvintele şi le ţineam strâns. Bunica este un povestitor excelent.
Şi pentru ca atmosfera să fie completă, mi’a dat apă la moara imaginaţiei cu încă două elemente de compoziţie esenţiale: datul în boghi (un fel de tarot dar cu boabe de porumb) şi ciulamaua de ciuperci. Aceste fructe minunate ale pământului, pe care le culegeam în ziua de după ploaie, ne provocau mereu simţurile. Să vrei ciulama însemna implicare. Culesul în sine reprezenta o aventură. Prepararea se făcea în mister de către bunica pentru că dupa drumul în pădure, noi cei mici, mergeam la căsuţa construită în locul de joacă, pentru a’i adăuga suvenirurile luate din cărarea pe care tocmai o încheiasem.
Ciulamaua nu era niciodată destula! Mâncam mămăligă cu orice şi preparatul acesta din ciuperci nu făcea excepţie. Mai bună decât pâinea, de care eram saturat la oraş, completa ciulamaua ca o mănuşă. Combinaţiile de ciuperci diferite, mamaliguţa şi smântâna, făceau ca papilele gustative să’mi fie in delir. Se contopea perfect la mestecare şi devenea simţ. Gustam adevărul.
Îmi plăceau drumurile de vizite pentru că mâncam la gazde. Eram recompensat pentru efortul de ajunge la acolo. Ei vorbeau de ale lor iar eu îmi savuram liniştea. Momentul cu mine era sublim. Bunica îşi dorea să am patru astfel de momente pe zi. Nu o refuzam dar câteodată îi venea greu să mă prindă. Mintea mea de explorator stătea la Bâtcă.
Muntele golaş care veghea asupra satului era destinaţia exotică a meleagurilor de basm.
Pelerinajul dura o zi. Plecam cu promisiunea unei călătorii de izbândă. Bâtca nu ne’a dezamăgit niciodată. Dacă ai fi văzut puterea unui peisaj de euforie teribilistă, nici tu n’ai mai fi plecat de acolo.
Zi cu soare şi ne pregăteam de drum. După cum învăţasem la cercetaşi, aveam mereu rucsacul pregătit. Plin cu tot ce aveam nevoie pentru şirul lung de paşi pe care trebuia să îl încep. Mai puneam şi în plus. Eram precaut şi asaltat de bucurie. Mersul pe jos putea să înceapă.
Vântul ne mângâia altfel. Ploaia lăsase semne pe drum, dar eram echipaţi corespunzător.
La ieşirea din peisajul cunoscut, sentimentul de ispravă nouă se instala şi îmi dadea o stare de chiorţăială în stomac. Era un sentiment plăcut.
Toţi te salutau în sat şi din când în când ne mai opream la câte o fântână să bem o cană rece de apă. Abia la ultima fântână din sat ne opream să luăm apă cu noi, căci pădurea nu îţi oferea luxul apei decât după un drum istovitor. Între ultima casă din sat şi pădure era o barieră, de iarbă mică şi denivelări, de numai zece metri. Bunica era ghidul nostru. Alegea repejor cărarea pe care trebuia să mergem în căutarea ciupercilor şi noi, ca discipoli chibzuiţi ce eram, o urmam întocmai.
Pe măsură ce înaintam în pădure, totul devenea simplu şi liniştit. Natura căpăta culoarea adevărată şi mirosurile erau sublime. Natura ne primea în braţele ei şi ne oferea tot ce avea mai bun. Eram răsfăţaţi de amintirile energiilor trecute care parcă, ne spuneau că au ajuns acasă.
Corpul ne intra într’o transă. Nu simţeam durere sau oboseală. Ne mai rezemam de câte o creangă dar numai pentru a intra în rolul căutătorului de ciuperci. Ideea era să găsim cât mai multe. Ne bucuram când bunica ne povestea cum alţi căutători ieşeau în zilele bune cu câte două plase de ciuperci şi unii foarte norocoşi reuşeau să aducă şi câte un sac. Erau poveşti dar nouă ne conturau speranţa că putem într’o zi să ajungem la acea performanţă. Ne implicam total. Ne plăcea totul la ţară mai puţin babele care ne luau de fălci sau care aveau un miros puternic impregnat în haine şi piele...
Unele aveau în ele îndrăzneala să ne cureţe obrajii cu saliva lor. Le iertam pentru că ne sunt bunici. Iertam orice pentru ca ne captiva fiecare secundă în noua aventură. Aveam acelaşi sentiment în camporeele cercetaşilor. Taberele erau o reîntregire a omului cu natura.
Cărările pădurii sunt puţine dar limita o aveam doar în imaginaţie. Alergam liberi şi făceam poze în orice ipostază. Vroiam cu toţii să avem dovada că am fost acolo. Să le privim după ceva vreme şi să ne aducem aminte că odată am fost în acel tărâm.
Când ajungeam la punctul principal în pădure, bunica se oprea în loc şi îşi trăgea suflarea. Mă trimitea să culeg prima ciupercă. Eram în delir. Alergam bucuros spre ea şi cu ritual o desprindeam uşor de radăcina ancorată în pământ. Hribul de culori vii mă captivă şi parcă îmi impunea un respect. A avut mult de tras încât drumul său să se poată sfârşi prin a’mi satisface mie, omului de rând, pofta nestăpânită de a mânca.
După runda întâi, unde prindeam în corzi prima pradă, găseam uşor şi alte fungi. Uşor dar sigur umpleam o plasă mare de viitoare mâncare. Nu foloseam tot. Bunica le curăţa de părţile mâncate de viermi sau de părţile necomestibile pentru ca la sfârşit să rămână bucata corespunzătoare. În natură fiecare primeşte cât îî trebuie. Nu trebuie să faci decăt să iei şi să laşi şi pe ceilalţi să culeagă la rândul lor. Animalele păşteau, vânătorii echilibrau sistemul şi noi toţi ceilalţi beneficiam de tot ce aveam nevoie. Totul avea o formă perfectă. Contrastele sunt doar variabile în peripeţia vieţii.
Puţin după amiază, cu plasa umplută, plecam spre Mănăstire. Locul ideal de a poposi după drumul lung de pădure. Oboseala se simţea puţin dar bucuria de a fi acolo ne motiva picioarele. Ajunsi la ieşirea din pădure, trăgeam în piept aerul de frontieră. Aveam să ne pregătim pentru trecerea în noul decor. Treceam şuşaua şi intram pe aleea cu care Cetatea Mănăstirească ne primea.
Brazii înalţi puşi ca desiş de linişte pe lateralele aleii, aveau rolul de umbră şi ostaşi. La nevoie, aceştia erau retezaţi de vârfuri pentru a bloca accesul inamicilor în interiorul Cetăţii. După două sute de metri, treceam de prima vamă. O poartă mare, acoperită de un turn gros de şase metri. Poarta era defapt un tunel. Tunelul avea o poartă mare de lemn cu inserţii de fier forjat. Totul era gândit la ultimul detaliu. Contopirea utilului cu plăcutul, a funcţionalităţii cu sentimentul de protecţie.
Trecerea era scurtă şi în curând ne situam în mijlocul drumului, la început de alee nouă. Brazii erau din acelaşi material. Decorul avea acum alte elemente, fiecare încărcat de istorie. Pe stănga, o colibă de pustnic şedea în nostalgia timpurilor avute. Era un monument care mă trimitea în timpuri îndepărtate.
Pe dreapta erau merişori pentru ţuică şi presăsărate printre tulpinile merişorilor, stupi de albine, meşteşugiţi de harnicii Cetăţii pentru miere şi ceară. Fiecare element contribuia la susţinerea Lăcaşului Mănăstiresc. Locuitorii acestor meleaguri aveau îndeletniciri diverse şi roiau cu harnicie fiecare metru pătrat. Locul arăta îngrijit dar nerupt de natură. Omul sfinţeşte locul.
După cea de’a doua alee se afla poarta impozantă de cetate. O măgăoaie delicată de vreo unşpe metri cu doişpe înălţime. Tavanul este pictat în stil bisericesc. Nu eram impresionat de ce inspira pictura în sine ci de culoare, de contrast şi balansul dintre elemente. Eram prins în şirul desenului şi întârziam puţin în intrare pentru studiul amănunţit al detaliilor fascinante.
Mai trecea câte un călugăr cu un zâmbet şi un bună ziua. Era un moment de conexiune cu partea umană a acelor locuri. Totuşi, aceste momente nu erau suficiente pentru a mă rupe de concentrarea mea asupra lumii pe care o descopeream. Învăluit de linişte, priveam detaliile până la strigătul bunicii care aduna turma. Eram o oaie mai rătăcita dar mereu aproape de ceilalţi.
Curtea era măricică. Pe mijloc, împărţeau decorul doua aşezăminte: biserica şi muzeul cu pivniţă şi cramă dedesubt. Completarea decorului se făcea cu brazi înalţi de secole şi flori proaspete de vară. Mirosea a mâncare la cazan.
În final, măicuţele erau tot femei. Mai chicoteau şi umpleau de viaţa locul pe care bărbaţii l’au construit cu meticulozitate. Era o imagine placută. Ne’am oprit la fântână. Apa aici parcă avea gustul limpede de care aveam nevoie înainte de masă. Beam cu sete dar uşor deoarece apa căpăta prin limpezime şi o răceală în grade. Apă rece şi cristalină de munte. Acum suntem gata de masă.
Măicuţele gatesc pentru masa de primire. Aşa se primesc vizitatorii în părţile alea. Oaspeţii se pun la masă. Am luat aşadar un loc la masa lungă cu banci dintr’o bucată.
Merindele abia scoase de pe foc veneau spre a ne fi servite. Mâncarea simplă de bucătărie cu încărcătură istorică se simţea altfel. Era bună. Cu burta plină, mulţumeam pentru bucate şi plecam spre casa micuţă, primitoare, a bunicii.
Drumul nu era lung pentru că mergeam pe şuşea spre centru. Făceam cam două ore pe drum pentru ca la doi kilometri ajungeam în inima caselor înşirate de’a lungul asfaltului turnat parcă direct cu gropi. Ne mai opreau babele la o şuetă cu camaradele lor de vremi dar terminam întotdeauna repede. Le acordam zece minute şi promisiunea de vizită. Apoi plecam.
Cănd ajungeam la biserica din centru făceam dreapta. Uliţa pe care intram se termina repede şi dădea direct în pod. Treceam podul şi cât mai trăgeam o suflare eram ajunşi acasă. Acolo ne linişteam puţin timp după care ne întreceam în faţa porţii la ia’o prinde’o, fugi cu ea. Un joc simplu şi în faţa porţii. Eram cuminţi pentru că aşteptam să vină seara să putem gusta rodul muncii nostre din pădure.
Drumul din faţa porţii era nivelat cu rumeguş mult adus de la circularul din deal. Aduceau faitoane întregi şi le deşertau acolo. Nivelam şi aveam un teren de joacă moale şi pufos. Nu aveam julituri nici dureri la căzătură. Totul era o protecţie naturala împotriva prostiei noastre de copii. Dacă încercat destul, te puteai accidenta. Trebuia doar să insişti.
Împărţeam zona asemenea unui teren de tenis. Linia de mijloc avea în centru un băţ de un metru înălţime pe care stătea o cârpă de contrast. Existau doua echipe şi pe rând fiecare îşi încerca norocul cu cârpa şi adversarul din echipa poziţionată pe partea cealaltă. Serveam şi căştigam. La start, concurenţii se apropiau de centrul în care era captivă cârpa.
Ajunşi acolo, trebuiau fure trofeul de pe băţ şi sa ducă prin viteză de o parte sa alta a baricadelor mult râvnitul premiu. Prinsoarea era ca cel care ţine cârpa în mână, să nu fie atins de celalalt concurent. Atunci punctul revenea echipei celui cu atingerea rapida. Toti trageam să trecem cârpa de linia de final. Ala era momentul în care simţeai că ai câştigat. Ne jucam aşa vreo două ore...
Masa este gata!
În reprize scurte am retrăit o parte din copilaria mea de pe alte meleaguri. Dacă îmi pun în minte voi reuşi să am acelaşi rezultat ca atunci. M’am lăsat năpădit de trăirile pline de peripeţii. Ce vremi…
[Însemnarea 235 a jurnalului
-=Amintiri ale anului 1994/2010=-
*Cod 0032D5d cu trimitere la Centrul de Filosofie*
Partea III – reţetă Ciulama Ciuperci Semnat Correley – document ataşat
